Anul 2013

Sincer, mi-e greu să scriu despre acest an. Mi s-a părut atât de lung, încât uneori când îmi amintesc lucruri trebuie să stau să mă gândesc dacă s-au întâmplat anul acesta sau anul trecut sau acum doi ani... etc. MI SE PARE CĂ AM FĂCUT ATÂTEA!
Anul a început cu olimpiada la biologie, mai târziu am participat la Grow, am continuat cu pregătirea pentru biologie, am fost la olimpiadă laaa engleză şi română, am scris revista Cercului de Lectură (cred că toată creativitatea mea a rămas între acele multe pagini şi de aceea nu am mai prea scris), am luat ore de engleză, am mers la Lecturiadă, am învăţat şi am citit, am râs şi am plâns, am mers în Grecia cu Ştefana, am pierdut vremea, am fost la Sommerschule (GUTENBEEERG!), am început să fac debate, am fost la Rock The City, Deep Purple şi The Human Body, le-am cunoscut ÎN SFÂRŞIT pe Mara, prietena mea din Piatra Neamţ şi pe Crisa, care de anul trecut a devenit bucureşteancă, am revăzut-o pe Sonia (o prietenă foarte draaagă, care s-a mutat în America), am început să ascult Joy Division, am interacţionat pe Twitter cu Ian Harding (lol, Amalia) şi cu PLACEBO (lol again, Amalia) am facut research la neonatologie, mi-am făcut muuuuuulţi prieteni mişto, am mers la ceva simpozion la UMF, am umblat prin cafenele şi last but not least, am fost în Wintercamp. (no particular order)
Pe scurt? Am crescut. Şi nu numai asta, m-am schimbat, m-am maturizat. Realizez că pe parcursul maturizării mele mă simt tot mai puţin încorsetată de naivitate, care încet, încet începe să pălească.(nu te înduioşa, mămico, tot copilaş cu un nivel ridicat de prostie am rămas)

Ştiu, acestei postări îi lipsesc sarea şi piperul, dar nu vreau decât să-mi rezum activităţile importante din acest an!

Sper ca şi anul viitor să mă ţină ocupată, să mă distrez, să mai fac un pas către împlinirea mea ca persoană. Pot afirma liniştită că anul 2013 mi-a fost bun prieten şi că chit că acum urmează să iasă din viaţa mea, nu-l voi uita şi îi voi mulţumi constant pentru amintirile frumoase. Nu doar anului doresc să îi mulţumesc ci şi următorilor: tuturor prietenilor mei, noi şi vechi (nu vă enumăr ca să nu uit pe nimeni şi după să aud vorbe, ştiţi că v-aş sufoca cu îmbrăţisările mele), mamei, tatei, bunicilor mei, Ioanei (care a încercat să dea upgrade cunoştinţelor mele de engleză), studenţilor de la Gutenberg, profilor de la şcoală (mai ales domnişoarei Muller, care a petrecut foarte mult timp cu pregătirea mea anul acesta, îi mulţumesc din toată inima), cărţilor, muzicii, ceaiului, lui Soki şi mediului meu înconjurător.

Aşa, acum aş vrea să ataşez câteva poze acestei postări şi să vă prezint melodia mea preferată. Mi-ar plăcea să aud câte ceva despre 2013-ul vostru în comentariile de mai jos. Dacă aţi citit până aici, thumbs up, sper că nu v-am plictisit.
AH, şi aştept feedback din partea voastra, ce aş putea să schimb la acest blog ca să fie mai plăcut etc etc. (dacă vreţi să mă înjuraţi, vă rog, nu aici, în rest vă primesc cu bratele deschise, fiţi civilizaţi).
Cartea mea preferată de anul acesta este Touching From a Distance, biografia lui Ian Curtis (fostul vocalist a trupei Joy Division) şi filmul cel mai bun pe care l-am văzut anul ăsta? Cred căăăă Bonnie and Clyde din 1967.

Un an nou fericit! Nu ştiu dacă mai postez anul acesta, aşadar, mulţumesc mult că îmi citiţi blogul, mă face să zâmbesc când mă gândesc că cineva chiar intră şi citeşte ce scriu.
Hehehehehehehehheehheheheheheheheheeee, vă iubesc! ;)

Steph, curcubeul şi sarmalele

A fost odată într-un McDonald's o Steph. Soarele îi scălda părul într-un mod nemaivăzut, podoaba ei capilară aurită arăta de parcă ar fi fost coama unui ponei magic cu şuviţe în culorile curcubeului. Tot pământul s-a oprit să suspine pentru o secundă când s-a petrecut această minune. Astfel, Steph şi-a primit primul curcubeu.

Dar desigur, această poveste nu are doar un personaj, mai există o altă eroină, pe care Steph se străduia incredibil de tare să o înfăţişeze lumii ca pe un urmaş a lui Gargantua, a cărei fiecare masă aparent consta dintr-un festin pantagruelic cu nenumărate bucate săţioase. Pentru că Steph este, evident, antagonistul acestei poveşti.
În mod SURPRINZĂTOR, acest al doilea personaj, Ami, nu era decât o fată normală (bine, hai să îi spunem creativă), al cărei stomac se revolta la ore imposibile. Pentru că aceasta nu voia să dea deşteptarea vecinilor ei (la 3 dimineaţa) cu sunetele de canal înfundat ale organelor ei interne, dar nici nu dorea să îşi scoale părinţii cu zgomotul infernal al monstrului denumit ''cuptorul cu microunde'', după ce i-au făcut cu ochiul sarmalele din frigider, s-a dus în cameră şi le-a încălzit cu foehnul.

Cum lui Steph i se urcase la cap recenta popularitate dobândită datorită curcubeului, s-a gândit (din nou) să expună creativitatea lui Ami într-un mod negativ pe o reţea de socializare. Dar Ami a reuşit să învingă acest zmeu feminin cu noua ei putere, nepăsarea. Şi sarmalele nici nu au fost aşa de rele. Şi Ami nu mănâncă des, ci doar la ore nepotrivite. Şi nici nu mănâncă mult. De aia, Ami e cool.

Sfârşit...

P.S.; Germana e mai mişto decat româna pentru că nu trebuie să stai 1000 de ani ca să găseşti un sinonim pentru personaj. Figur, Gestalt, Geschöpf, Charakter.... Ich liebe diese Sprache!

Ingredientul secret (până acum) al acestei postări este sarcasmul. 

Küsschen!

Bazat pe fapte reale!

Balamaua laptopului meu

Nu-mi dau seama cum, dar Grinch-ul şi-a îndeplinit eternul scop anul ăsta. De-obicei febra sărbătorilor de iarnă mă invăluia, încorseta şi îmi modela creierul în formă de brăduţ. Nu vreau să cred că eu am crescut, pentru că, să fim serioşi, 15 ani...

Totul a decurs foarte ''chejuăl'', s-a discutat despre noul serial de prost gust de pe HBO, despre cum ar trebui eu sa duc gunoiul şi în final, pentru a-mi enerva familia, m-am gândit sa pun la mişto o manea, să fie bine ca să nu fie rău. Am o plăcere haină de a-l vedea pe taică-mio cum îşi modifică treptat expresia feţei până ajunge să semene cu o smochină, pentru că de obicei el e acela care se amuză pe seama mea. DOAR E CRĂCIUNUL!

Acum tata vorbeşte la telefon vesel, râzând de biata mama care stă în faţa blocului şi se chinuie să dezamorseze alarma maşinii. Eu, ce fac? Stau şi mă uit cu regret la balamaua laptopului meu, pe care o jelesc (se pare că are personalitate şi s-a gândit să îmi complice puţin viaţa) de ieri seară şi încă aştept să simt Crăciunul.

Nu era oare totul mai simplu dacă nu aflam că nu există Moşu'?

Crăciun fericit, voi cum aţi sărbătorit până acum?

Gutenberg

Pe scurt, n-am scris pe blog de atâta vreme că mi-am uitat propriul URL, shame on me, I know.

Totuşi, ca tot ''hartistu' '', am zis că dacă am subiect de scris pe blog, de ce nu?

Ieri m-am întors extenuată dintr-o tabără, nu doar o tabără, ci tabărA! Wintercamp-ul organizat de Gutenberg Studentenverein, la care am câştigat participarea fără plată în timpul şcolii de vară organizată de aceeaşi asociaţie.

Nu ii voi atribui adjective de genul ''mirobolantă'' sau ''mirifică'', pentru ca parca nu i se potrivesc. A fost pur, simplu si pe scurt Gutenberg.

Dacă vrei (sau dacă nu) să te culci la 5-6 dimineaţa, să te trezească altcineva pe la 7:30, apoi să trebuiască iar să te trezeşti pe la 9:30, ĂSTA E LOCUL PERFECT! Glumesc. (ba chiar deloc)

Am pornit lipsită de chef în tabăra asta, sincer, şi am sfârşit prin a plânge că trebuie sa merg acasă.

Nu ştiu dacă a fost vorba de oameni, de loc (care era mai izolat decât locul in care locuia Heidi fetiţa munţilor, se poate sa fi fost vecină cu Yeti, nu mi-am dat seama incă) sau dacă au fost activităţile, dar parcă au fost toate. Acum îmi dau seama ca am stat o săptămână în mijlocul nimicului, înconjurată de nimic, dar parcă am fost mai ocupată ca oricând.

Le mulţumesc din tot sufletul organizatorilor acestei tabere, o mână de studenţi răbdători, curajoşi, implicaţi şi să nu uităm neeeebuni care încearcă să mai germanizeze generaţia asta dezinteresată şi până la urmă plictisită. Nu pot să explic foarte bine printr-o postare care sa nu depăşească limitele plictisului infernal cât de tare mi-a plăcut tabăra asta, dar vreau să spun că e genul de tabără în care oricine reuşeşte să îşi găsească locul, să înveţe ceva (am avut câteva workshopuri, din fiecare am învăţat ceva, dar am şi râs o grămadă, mai ales pentru ca ''profii'' sunt studenţi, ceea ce face colaborarea cu ei mult mai uşoară şi plăcută) şi să se distreze. Ah, da, şi învaţă să împartă mâncarea la nevoie... 

O aplaudă maaaaaaaaaare, sincronizată şi zgomotoasă pentru Gutenberg Studentenverein! 

Mi-e deja dor de voi toţi, ihr lieben mini und maxi Gutenberger!

Aici e site-ul Verein-ului (asociaţiei), vă invit şi oblig pe toţi care ştiţi o boabă de Deutsch de oriunde din România să luaţi parte la Sommerschule-ul, Wintercamp-ul şi Theaterworkshop-ul lor, pentru că sunt AŞŞŞŞA de... grav de mişto. Dacă mai vreţi detalii comentaţi mai jos sau scrieţi-mi pe facebook, promovez din tot sufleţelul meu asociaţia asta de nebuni!

Ne vedem la următoarea postare, ihr Lieben!

Simt nevoia

Şi totuşi, simt nevoia să fac ceva. Mă gândeam: râzi, proasto, sau râde viaţa de tine.

Chiar nu am chef de nimic, mi-e atât de lene încât nu pot să îi explic absolut nimănui. Sincer, dacă lenea ar durea...
Ştiu doar că am ajuns să pun prea mult accentul pe orice.

Alles Gute, liebe Mama

Te respect, te iubesc şi ştii asta. Totuşi nu pot să fiu de acord cu un lucru: cu faptul că tu te crezi bătrână. Ceva "bătrân" e ceva uzat, nefolositor în cele din urmă. Dar tu? Tu nu vei îmbătrâni niciodată, dragă mamă.
Nu pot să cred că eşti atât de oarbă. Deschide ochii larg şi uită-te în jur. Nu te uita la oameni, uită-te la viaţă în sinea ei. Ce vezi? Bătrâneţe? Ţi-aş putea arăta sute de pomi care au de două ori vârsta ta şi cu toate acestea sunt la fel de proaspeţi şi folositori ca ceilalţi. O, tu mamă scumpă, meine liebe Mutter, te preţuiesc prea mult ca să te văd ca te adânceşti în gânduri din acestea inutile, cenuşii şi plictisitoare. Nu îţi şade bine. Mai bine încearcă să resuscitezi veşnicul tău optimism şi hai să ne concentrăm pe mâine, pentru că ieri şi azi au trecut.
Vârsta e o cifră, nu e un ghimpe în spate. E neglijabilă şi irelevantă. M-ai învăţat aproximativ tot ce ştiu despre viaţă, dar ai uitat să ai grijă de tine.
Tu eşti cea care de ziua ta îmi cumperi mie cadou.
La foarte mulţi ani, ich liebe dich aus meinem ganzen Herzchen! Oricât de "capră" aş fi, oricât de naşpa aş fi, te iubesc, te iubesc mult şi nu uita. Spuneai că eram zâmbitoare şi mai sociabilă când eram mică? Nu e nimic, mami, înăuntru tot aceeaşi persoană sunt.
Alles Gute zum Geburtstag!

Mama mea e frumoasă. Mama mea e mama mea. Mama mea e cea mai tare. Mama mea, io-s ţăran, da' ştiu că ai valoare fără număr.

Mama? Mama!!! Mama! Te iubesc!

Chirurg de suflete

Cu toţii am cunoscut această fază. Sufletul e diform, într-o continuă schimbare iminentă. Ajungi să nu mai ştii ce să crezi. 

Totuşi este o ecuaţie simplă. Foarte simplă. Se numeşte adolescenţă. Între 12 şi 14 ani apare acest monstru despre care nu ai auzit multe, dar sigur ai văzut "adolescenţi" în habitatul lor natural înainte de a deveni tu însuţi unul. Nu îţi este frică, pentru ca ştii că somnul de amiază nu mai există în acea lume nouă.

Cu siguranţă adolescenţa va fi mereu un chirurg al sufletelor, unul neexperimentat încă, dar mult prea vechi. După multe încercări, pe la 20 de ani poţi afirma că şi-a făcut şi acesta treaba. Eşti un om, cu sentimente definite şi păreri proprii.

Adolescenţa nu o dă în bară, ci are grijă să păstreze diversitatea. Nu îţi face griji. Acum doare, peste câţiva ani va fi complet diferit. Anestezicul lipseşte de obicei, nu te mira. Este esenţial să reţii că adolescenţa îţi diseacă sentimenetele lăuntrice pentru a te pregăti pentru ce vine după, maturitatea.

 -Oare toată viaţa este o operaţie?

Copilăria este perioada dinainte, adolescenţa operaţia în sine, maturitatea perioada postoperatorie, bătrâneţea perioada în care eşti slăbit şi ştii bine că vei muri în curând.

Mi-e frică să cresc. Mi-e frică să nu mă doară. Mi-e frică. Sunt adolescentă.

Câteva minute

Au mai rămas câteva minute neînsemnate, pe care probabil că peste câtva timp voi uita cum le-am petrecut. Nu contează. Mă uit la ceas, e drăguţ şi sunt entuziasmată ca un copilaş mic. Imediat, încă puţin, voi aştepta cu "Exerciţii de Echilibru", da asta voi face.

Încă puţin.... Puţin şi 14 va deveni 15.

Gară

De mică am urât trenurile. Dar gările, ce erau gările? Ele erau cu totul altceva.
În tren, mai ales vara, stai așezat sau terifiat în patul de la etaj al cușetei (sau strivit în cel de jos) și probabil asculți povestioara unei băbuțe simpatice care se pare că va coborî la aceeași stație ca și tine. Acea stație fiind la întâmplare, la cam 7-8 ore distanță de mers cu trenul. În final adoarme și babuța și reușești să mai citești ceva sau să asculți muzică.

Dar gara? Gara era tărâmul interzis pentru mine, mai bine zis peronul. Mi se spunea să nu merg acolo singură, pentru ca sunt mulți străini și m-aș putea pierde, m-ar putea lua "țiganu" mare și rău. Nu doar că nu aveam voie să inspectez gara singură, dar nici nu exista nimeni care să fie indeajuns de agitat să stea cu mine pe peron înainte de vreme, la ore de vârf când se petrecea ce era mai interesant. Nu, noi stăteam în sala gării, unde vocea enervantă anunța câte un tren din 2 în 2 minute. Dacă s-ar fi petrecut ceva magic acolo, nu aveam de unde să știu. Și prin magie nu mă refer deloc la scântei ciudate, ci la reuniuni de mult așteptate sau la persoane care se văd pentru prima dată. Acea surpriză a necunoscutului, acea frică de a nu recunoaște persoana pe care o aștepți sau care te așteaptă. Tensiunea gării mi se pare diferită față de cea a orașului. E pozitivă.

E altceva.

1000 de ani?

Pentru că a trecut ceva timp de când am această peşteră pustie... ăăă acest BLOG a venit vremea unei biete schimbări. Fundalul e un şablon făcut din amintiri. Mai sunt şi poze cu creaturile dragi mie sau alte lucruri interesante. Pot să spun cu drag că am crescut odată cu bloguleţul ăsta, m-am maturizat, dar tot căpşuna verde ştiu că am rămas.

Dezvolt ideea mai tarziu. *postpones*

Sacul

O zi nouă nu este nimic altceva decât un sac nou cu multe lucruri diferite în el. Pe unele ne aşteptăm să le găsim, pe unele mai puţin. Totuşi orice ne cade în mână ne va folosi cândva cu siguranţă, aşa că ideal ar fi să nu îl trântim într-un colţ uitat de lume.

Şi în sacul ăsta am găsit acum câteva zile ceva prăfuit şi pricăjit, abia se mai ţinea pe picioare. Aceast mic firicel de speranţă m-a făcut mai întâi să zâmbesc, apoi sa râd în hohote. Dintr-o dată fericirea mi-a dat o palmă şi m-a însemnat. Palma mi-a întors privirea către fereastră unde mă saluta dansând zăpada. "Ce dracu,  e sfârşit de martie." Cu asta m-am întors la posacul caiet de matematică şi am uitat ce a fost acel firicel.

Orice ar fi fost, m-a făcut să râd cu adevărat, mi-a pătat existenţa. Asta a fost altceva.

Acel clişeu

Cu toţii am auzit: "Ce e cu generaţia asta? Porci! Vandali! Creiere prăjite."

Daca stăm puţin, puţintel să analizăm problema... De ce sunt toţi împotrivă? Cu ce am greşit?

"Ăştia o să ne plătească pensiile!!!!" 

Ştiam de toată revolta asta, dar de când am citit anumite comentarii, am început să îmi pun nişte intrebări.

De ce ne criticaţi aşa? Voi ne-aţi crescut, dacă e vina cuiva, e a societăţii şi "societatea" sunteţi voi. "Analfabeţi! Proşti!" Un copil nu se poate creşte singur. Există alte posibilităţi in zilele noastre, aşa că nu vă aşteptaţi să vă fim clone.

"Ce vor deveni?" Oameni. Nu spun că toţi adulţii gândesc aşa, dar să fim serioşi. mulţi o fac.

Iubesc Clujul.

Another DAY, YES!

Forvere alone awesome day IS TOMORROW!!!!1111!!!!11111!!!
Sincer, cam atât am avut de spus. Pentru că mâine va decurge în felul următor: Voinţa inexistentă mă va forţa într-o manieră nemiloasă să mă ridic din pat. Voi petrece o zi minunată la şcoală (unicorns, rainbows, ponies, FAIRIES, YAY...). Mă voi întoarce acasă înfrântă ca un brav soldat de oboseala zilnică. Voi consuma nişte alimente adorabil de bogate in calorii. Voi studia cu inima în dinţi nişte materii care mă dau pe spate de amuzante ce sunt. Îmi voi incheia ziua împlinită şi cu un zâmbet pe buze (pe dracu'). Concluzia este că da.

În viaţă există orice. Dar diacriticele mă seacă. Vreau un ponei. Şi se pare ca vremea se încălzeşte, vântul va sufla sla... Mda, trebuie sa îmi gasesc un hobby.

Cu mare întârziere, pe 1 februarie blogul a cam împlinit doi ani. Mulţumesc tuturor pentru tot şi chiar şi pentru nimic(celor care nu au auzit niciodata de mine!). Bietul nimic, nimeni nu-l pomeneşte...

Happy Valentine's, people!

Nu e frig.

Mă plimbam aşa liniştită. Era frig afară, ştiam că trebuie să ajung repede acasă, pentru că era deja întuneric şi nici stele nu mai erau pe cer. Iarna a adus cu ea acea patură de nori grea si cafenie. Oarecum nu voiam să plec. Era bine, ascultam muzica şi mă gândeam la orice altceva în afară de un test la mate sau la fizică.

De ce să fiu tristă? Nu prea am motive. Mai bine îmi afişez mutra de cal fericit si ma gândesc la culori si la ceva pozitiv. Sunt mică, sunt neinsemnată, de ce sa le fac viaţa altora mai grea când o pot face pe a mea minunată?

Sunt un bulgare de optimism şi râd şi mă zbat şi ţopăi şi nu cred ca ar trebui să fie altfel. Voiam să demonstrez cu asta ceva? Da, că sunt ca oricine altcineva, egoistă şi îmi vreau binele. 

Aşa că :) "I'm back, bitcheeees!". Nu e frig.

2013. Sa nu uit sa nu mai scriu 2012 in caiete!

Bine te-am gasit, 2013. Vaaaai şi eu care mă aşteptam sa murim in 2012. ~aluzie stupidă~

Că am intrat vie in noul an e prima parte a planului. A doua? Sa îmi fac ordine. Nu în cameră, Doamne fereşte!

Vreau cu adevărat să încep să pun din nou suflet aici. Mi-e dor. Să schimb aspectul. Să rămân Căpşuna Verde. 

La mulţi ani! De ce nu ne-am putea spune in fiecare zi la mulţi ani? Mereu e bine venita o astfel de urare. Pana la urma si sarbatorile sunt zile. E adevărat că Gigel si Lenutza se vor îndopa mai bine de sărbatori şi vor goli rafturile supermarket-urilor cu mai mult spor. Totuşi, am decis sa merg cu capul inainte (indiferent de ce zid mă voi mai izbi) şi să mă ridic mereu. Ce am de pierdut?

PS. Mami şi-a facut blog. Sper să va placa. Q-SHM

 .