Inca o postare azi pentru care am din nou nevoie de opinii! Aici e in EXCLUSIVITATE o particica din primul capitol al cartii mele(nefinalizata, evident, am doar vreo 8 pagini de Word, dar daca va place mai scriu si mai postez). Probabil ca am greseli, dar faza e ca prima data a fost scris intr-un caiet si am transcris :(. Ma rog... mersi!
Presupusul moment artistic
- Melissa, inc
ă nu ţi-ai scos căştile din urechi?
ţipă Allison înspre mine din cealaltă parte a coridorului. Eu imi scot micuţul iPod din buzunar şi nu-l opresc, însă dau volumul muzicii mai incet. Allison oricum avea mereu ceva împotrivă ca eu să stau mereu cu muzica pornită. Spunea că îmi stric auzul. Dar uneori o ascult pentru că ştiu că imi vrea numai binele.
Ajungând la mine mă prinse de mână şi începu să bolborosească ceva despre profesoara de mate, dar eu nu-i dădeam atenţie. Asta nu pentr ca nu mă interesa, ci pentru ca pur şi simplu aveam probleme mai importante. Nu mă puteam gândi decât la seara trecută . A fost foarte straniu, dar straniu in adevăratul sens al cuvântului. Mă gândeam dacă să-i povestesc lui Allison. Dar probabil că asta nu era o idee chiar bună. Nu era, cu siguranţă. Sincer, cum reacţioneaza cineva când ii povesteşti despre cum dintr-o dată, fără nici o intenţie, fără sa-ţi dai seama ai creat o poveste de groază? În poveste apărea o fata de doisprezece- tresprezece ani, cu părul roşu aprins care parcurgea o stradă, pe bicicletă. În următoarea secundă fata a fost răpită, ţinută captiva într-un beci plin de şobolani şi într-un final ucisă.
Nu a fost o poveste obişnuită, imaginile din mintea mea erau clare, exact ca într-un film. Pâna la urmă m-am hotarât sa nu-i povestesc lui Allison, însă ştiam cine m-ar fi putut asculta, Stephanie. Ea era cea mai bună ascultatoare din câte cunoşteam şi dădea cele mai bune sfaturi, aşa că după ora de mate în care profesoara nu apăruse, m-am dus să o caut pe Stephanie. Am găsit-o ca de obicei în faţa şcolii, sprijinita de un perete si cu ochii pironiţi în sus. Părul ei lung si brunet, se revărsa pe spate. Nu-mi dădeam cum, dar ea mereu simţea când ma apropiam de ea. Ochii ei mari şi albaştri erau acum aţintiţi asupra mea. Era cu un an mai mare decât mine, dar nimeni n-ar fi ghicit pentru că eu eram cu un cap mai înaltă decât ea.
- Hey, Melissa! spuse ea cu un zâmbet larg şi sincer întipărit pe chip.
- Hey, Stephanie. Am o problema şi mă întrebam dacă ai putin timp…
- Desigur! Dă-i drumul!
I-am povestit tot, atât de amănunţit cât mi-au permis scenele. După câteva clipe de tăcere ea mi-a zis:
- Ai avut un moment artistic, Melissa!
Eu ştiam că nu era adevărat, chiar dacă speram să fie aşa. Ştiam asta pentru că nici un moment artistic nu includea o durere de cap, şi durerea încă nu-mi trecuse. I-am mulţumit şi mi-am luat rămas bun de la ea. Tocmai realizasem că eram în întârziere aşa că m-am îndreptat înspre clasă. Singurul loc liber era lângă Ariana, care era ocupată cu noua ei manichiură. La jumătatea orei, ea întrebă:
- Vai, dar tu de când eşti aici?
Eu nu i-am răspuns, însă mi-am dat ochii peste cap, faptă pe care am regretat-o restul orei, deoarece nu a mai vorbit cu mine.
Cum asta fusese ultima oră, după ce clopoţelul a anunţat sfârşitul ei, mi-am aruncat ghiozdanul în spate şi mi-am târât picioarele afară din clasă. Vremea era frumoasă, era în sfârşit cald, era Martie. Am luat o gură mare de aer si m-am uitat la ceas: 14:05. eu ieşisem la fix din clasă, deci mi-a luat mult să cobor scările.
Când am ajuns acasă, nu ştiu de ce, dar m+am dus la oglindă. Ceea ce am văzut m-a speriat puţin: aveam cearcane care arătau oribil pe pielea mea albă, parul aranjat in cârlionţi îmi stătea lipit de cap, volumul ii dispăruse. Se pare ca acestea erau urmările unei nopţi nedormite.
Durerea de cap ma copleşi mai rau. Din cauza durerii am îngenuncheat pe podea. Alte imagini îmi treceau prin minte. Erau cu mult mai groaznice ca cele de aseară. Ele reproduceau scena unei bătăi. O bătaie intre o fată si un baiat. Mai bine zis între doi adolescenţi. S-a sfârşit fatal pentru fată. Un gând care parcă nu era al meu mi-a străbătut mintea: Te-am iubit! Eram mai mult ca sigură că astea nu erau momente artistice.
Cu greu m-am ridicat de pe podea şi m-am dus in bucătărie sa iau o pastilă contra durerilor de cap. Am încercat sa adorm, dar nu am reuşit aşa că am citit. După câteva pagini durerea devenii insuportabila. Un ciocanit la uşă. M-am ridicat să deschid. Era un tip înalt cu o pizza în mână. L-am cercetat mai atenta si am observat că avea nişte ochi verzi, aşa de verzi că am uitat complet de tot. Tipul işi drese glasul si spuse:
- Cineva a comandat pentru tine o pizza. A fost deja plătită
- Mulţumesc, dar… de la cine este?
- Îmi cer scuze, domnişoară, dar expeditorul a dorit sa rămână anonim.
- Mda, adică mulţumesc!
- Să ai o zi bună!
- La fel!
Am închis uşa încet şi am stat cu pizza in mână şi m-am uitat la ea. Cutia arăta normal. Când am deschis-o nu m-am mirat să descopar ca era chiar pizza mea preferată. Pe capacul cutiei era lipit un bileţel, care nu părea a majit de la pizza. Pe el scria:
Dragă Melissa,
sper ca această pizza sa-ţi placă şi să te scape de durerile de cap.
D.
Ah, durerea de cap! Nu mai era! Dar cine era D. ? De unde ştia care era pizza mea preferată? Dar cel mai important: de unde ştia unde locuiesc?
Pe de altă parte m-a mirat şi faptul că tipul cu pizza părea aşa sigur pe sine şi nu tipicul om împrăştiat şi bâlbâit. Pe lângă asta era adolescent. Ochii săi erau mari şi verzi, m-au fascinat.
Cred că pentru prima dată în viaţa m-am bucurat că ieri a fost luni. După tot ce s-a întâmplat, asta îmi mai lipsea, un week-end în care să stau singură acasă şi să mă gândesc. La şcoala, măcar am fost puţin distrasă. M-am bucurat pentru prima oară în viaţă ca am dat test la mate. Nu pentru ca aş fi ştiut totul perfect, ci pentru că acesta a fost factorul care mi-a distras cel mai mult atenţtia.
Cu toate acestea, nu+mi puteam scoate din minte întrebările. Nu i-am mai povestit lui Stephanie. Nu pentru că nu aveam încredere in ea, ci pentru că ştiam că nu avea să înţeleagă. Despre aşa ceva nu aveam cu cine să discut. Probabil că dacă ar fi aflat cineva prin ce treceam, m-ar fi trimis direct la psiholog, sau mai rău direct la casa de nebuni . Cea mai bună soluţie era să aştept. Era tot ce puteam face în acel moment.
După câteva zile de linişte, s-a întâmplat din nou. O altă scena sângeroasă. De data asta, însa era vorba despre o greşeala, depre una fatală. Durerea mă copleşi, din nou. Am încercat sa o ignor, fiindcă eram în timpul orelor, mai exact la chimie. Dar ea a pus stăpânire pe mine şi nu-mi amintesc decât cum totul s-a întunecat.
M-am trezit întinsă pe patul din cabinetul şcolii. Mama si asistenta erau lângă mine. Mama ma privea, cu chipul ei suav care acum era crestat de cute, cute care arătau cât de îngrijorată era. Când a văzut ca mă deşteptam mi-a zis:
- Melissa, draga mea, cum te simţi?
În momentul acela mă simţeam îngrozitor, nu numai din cauza durerii de cap, ci si pentru că o îngrijorasem pe mama. Dar i-am răspuns totuşi:
- Mult mai bine, mulţumesc!
În drum spre casă,în maşină, mama mi-a explicat că dacă mă simt rău şi mâine ar fi mai bine să nu merg la şcoală. Eu am acceptat cu gândul că voi sta acasă cu o carte in mână şi poate îmi va trece durerea de cap (ceea ce îmi părea foarte puţin probabil)
Câteva ore mai tarziu, stăteam singură în bucătărie cu un bol mare de budincă de ciocolată în faţa. Durerea nu-mi trecuse, dar nici nu scăzuse în intensitate. La un moment dat, mi s-a părut că am văzut forma unui corp oglindită în lingura. Era forma unui corp masiv, nu foarte, dar de femeie nu putea fi. M-am speriat, apoi am crezut că era tata. Când m-am întors, nu era nimeni acolo, dar erau nişte flori, nişte imortele. Lângă flori, era un alt bileţel. Pe el nu scris nimic, doar un D. Mi s-a părut foarte straniu. Cum a putut D. să apară în casa mea, să lase un buchet de flori şi să plece fără sa-şi dea nimeni seama. Erau atâtea întrebari, la care nu-mi putea raspunde nimeni, începea să-mi fie frică, nu ştiam ce să fac.
Poate că D. era un admirator secret, dar această afirmaţie îmi părea stupidă, nici un om normal nu putea face aşa ceva. Asta însemna ca era ceva supranatural la mijloc? Cum suna asta? Deloc bine, nu-mi părea normal. Nu exista vampiri, vrăjitoare, spiriduşi sau strigoi. Era imposibil. Pe de alta parte, de fiecare dată când primeam ceva de la D. îmi treceau durerile de cap. Poate de aceea tipul cu pizza era aşa de sigur, poate a fost manipulat de D.. Erau extrem de multe întrebări pe care nimeni, cu excepţia lui D., nu le putea răspunde.
Ami!
