Summer Well 2014 OH DADADA

Din primul moment în care s-a anunţat line-up-ul de la Summer Well aproape că nici nu s-a pus problema să nu-mi fac apariţia la festival. Scria mare, frumos şi cu majuscule PLACEBO.

Aşşşşşşşşşaaaa, bine, am ajuns la Bucureşti, i-am făcut capul calendar Anei (Ana mulţumesc încă odată frumos de tot pentru găzduirea unui copil temporar homeless şi grija cu reflexii materne pe care mi-ai purtat-o) şi am mers la conceeeert.

În prima zi am mers cu ideea că de abia aştept să treacă pentru că eram nerabdătoare sa-i văd pe PLACEBO. I-am ratat pe The Prides si Chloe Howl. În schimb am prins tot concertul celor de la The 1975 ŞI MI-AU PLĂCUT MULT PREA TARE. Ştiam doar piesa Sex, pe care au lăsat-o ultima, dar mi-a placut zbenguitul lui Matt Healy şi cum mânuia în acelaşi timp sticla de vin şi microfonul. Îi voi mai asculta. La Newman am stat cam departe de scenă, dar a fost o atmosferă plăcută şi în timpul concertului său. Era vesel, era activ, interacţiona cu noi, dar melodiile lui nu m-au dat pe spate. Thumbs up, totuşi, pentru un concert reuşit. BASTILLE, BASTILLE, BASTILLE- pe voi vă aşteptam pregătită cu 4 piese ştiute pe de rost. Nu credeam că vor cânta No Angels, DAR au facut-o şi am fost fericită. Şi concertul în sine a fost memorabil, cu Dan care rostea un ''mulţumesc'' impecabil şi cu vizita neaşteptată în public. Promit să mă afund puţin mai tare în discografia lor. Parcă îmi părea rău că mi-am dorit să treacă ziua I.  (Poza: Andra Stana)

A doua zi, ziua mult aşteptată. Am prins o parte din Reptile Youth, care erau nişte rockeri cu păr lung şi transpiraţi foarte vioi şi activi. O alegere foarte potrivită pentru trupa din deschidere. Tom Odell, simpatic, o personă pe care ai vrea să o strângi în braţe cu piesele lui pufoase şi frumoase. Toboşarul din trupa care îl acompania a intrat pe scena cu o cămaşa albastră şi ne-a parasit cu una neagra şi lucioase. Ca orice toboşar care se respectă, de altfel. Miles Kane, heheheh un stil vestimentar... interesant (puţin cocălăresc DOAR PUŢIN), dar un entertainer adevărat. A cântat, a dansat (partea dorsală a fost piesa de rezistenţă, sau cel puţin asta a vrut el să fie), exact ceea ce aşteptam din partea lui. Mişto. The National au fost liniştitori şi cea mai bună parte a fost interacţiunea FOARTE vie cu noi. Solistul a intrat de 2 ori în public, pe dreapta şi stânga. Îmi pare sincer rău că nu ştiam nicio piesă de-a lor. Poate data viitoare. (Poze proprii)






PLACEBO. Toată ziua m-am scremut să mă postez cât mai aproape de scena. Am avut un loc decent. Înainte de concert am averizat-o pe Anca să nu se sperie de reacţiile mele din timpul concertului. Nu s-a speriat şi sper sincer ca i-au plăcut şi ei. De când au aparut pe scena am început să mă panichez şi să ţip de parcă viaţa mea depinde de acel urlet. A fost magnific. Am urlat fiecare vers, scuipând câte puţin din sufletul meu şi am dansat şi m-am simţit în elementul meu. Mi-am dat seama din nou că nu va exista vreodată o trupa la fel de importantă, pentru mine, ca ei. Am avut, am şi voi avea în continuare gravat mare PLACEBO pe suflet. Brian a fost foarte chic cu părul lui perfect pe care şi-l aranja constant. M-am pus de-acord cu Flavia, din nou, că Brian este sinonim cu fabulos şi a ţinut să îmi reamintească de talentul lui de a se machia mult superior aptitudinilor mele în acest domeniu. Îmi pare rău că nu a venit si Flavia la festival, i-am simţit lipsa. Stefan a avut printre altele un bas pictat în culorile curcubeului, foarte reprezentativ pentru el. Steve, fericit, în continuă mişcare, transpirat. Bate tobele foarte prietenos hehe. Mulţumesc PLACEBO pentru încă un concert superb!
MULŢUMEEEEEEEEEESCCC!!

Şi cu ocazia asta am cunoscut-o şi pe simpatica de Andra, o altă fană PLACEBO la fel de ciudată ca mine. Şi, Ana, încă odată: Mulţumesc, mami! Şi mulţumesc şi parinţilor mei care au avut încredere că nu mă las răpită de ţigani dacă mă îmi dqau voie să merg singură în capitală!

Sunt un unicorn

Oamenii în general subestimează unicornii. Sunt convinsă că de fapt, unicornii nu reprezintă inocenţa stereotipică proiectată de natura lor "paşnică". De ce ar fi un cal cu un corn în frunte mai de încredere decât orice alt cal?! De ce nu şi-ar folosi cornul pentru a măcelări? De aia îmi plac, pentru că nu sunt ceea ce par.

Eu sunt un unicorn. Oamenii au încredere în mine pentru că am 4 ochi. Pentru ca port funduri de borcan. Pentru ca port ochelari.

PĂI SUNT CONVINSĂ CĂ POŢI SĂ OMORI PE CINEVA ŞI CU O PERECHE DE OCHELARI, DOAR PUNEŢI-MĂ LA ÎNCERCARE. Nu mai aveţi încredere în oamenii cu ochelari şi unicornii nu sunt roooooooz cu sclipisclipi ŞI NICI PUFOŞI. (ştiu că am unul de pluş care arată exact aşa, dar este loc doar de un unicorn rău în casă).

Sunt un unicorn. Şi vin după tine.
*sunete de cal turbat*

Canapeaua din Someş: crimă sau alegere?

Începând cu momentul în care vezi o canapea în Someş începi să îţi pui nişte întrebări.

Alţii poate se întreabă cât e ceasul sau ce zi e, dar eu m-am întrebat cum a ajuns acolo.

Posibilitatea 1.

Cineva şi-a scos canapeaua la plimbare şi dintr-o dată l-a împins o bunicuţă ninja care era geloasă pe modelul fancy al canapelei.

Posibilitatea 2.

Cineva s-a rugat la Dumnezeu să primească o canapea, dar Dumnezeu nefiind sigur de adresă, a livrat-o greşit (pentru că toata lumea a citit în carţile de religie din clasa I că dacă îţi doreşti ceva, roagă-te şi Dumnezeu îţi va da...) şi aşa a ajuns în apă..

Posibilitatea 3. 

Canapeaua era prea stânjenită să meargă la bazin cu prietenii ei, pentru că nu avea cu ce costum de baie să înoate şi se simţea grasă, aşa că a ales să meargă să se bălăceasca în râu, dar într-adevăr era prea grasă şi nu s-a mai putut ridica la suprafaţă. (acum vine momentul în care ar trebui să lansez o petiţie pentru salvarea canapelelor obeze din România)

Posibilitatea 3 jumate'.

Canapeaua era prea stânjenită să mearga la bazin cu prietenii ei, pentru că nu avea cu ce costum de baie să înoate şi se simţea grasă, aşa că a vrut să se sinucidă. Şi a reuşit. (help line pentru canapelele depresive?)

Posibilitatea 4.

Nişte peştişori şi-au comandat o canapea.

Nu, acum serios. CINE ARUNCĂ O CANAPEA ÎN SOMEŞ?!

Bătrânul şi CD-urile

Am intrat în Librarium în căutarea unei cărţi anume şi m-am aşezat să răsfoiesc respectivul volum. Trebuia să le aştept pe Valentina şi Diana.

Recunosc, îmi era mult prea lene ca să citesc şi afară era mult prea frig, aşa că îmi plimbam privirea prin toate colţurile librariei în căutarea a ceva interesant. Şi am găsit.

Un bătrânel cu părul pudrat de vreme, îmbrăcat în culori sobre şi cu o şapcă neagra, înviorată de puţin galben, îşi ridica încontinuu nelipsiţii ochelari pe nasul cârn. Acesta se uita curios, adâncit, la nişte CD-uri. Am surâs discret, dar am rânjit când am conştientizat că se uita la albumul meu preferat. Luase în mâinile tremurânde toată discografia Placebo şi întorcea fiecare disc pe toate părţile, probabil încercând să înţeleagă de ce pe unul e un copil care se strâmbă excesiv, pe altul o maşinărie ruginită ş.a.m.d.

Povestioarei acesteia îi lipseşte deznodământul, din păcate, pentru că am ieşit din librărie înainte să aflu ce a cumpărat bătrânelul, dar mi-a plăcut imaginea remarcabil de ludică, pentru că vârstnicii tind să reacţioneze sceptic în legătură cu muzica modernă. Da, ştiu, probabil ca bătrânelul căuta un cadou pentru cineva, dar nu voi şti niciodată, aşadar de ce să nu-şi fi căutat lui un CD Placebo? :)

Un erou in blugi si camasa

Pentru că în sfârșit mi s-a întâmplat și mie ceva interesant am revenit pe blog. Și pentru că m-a încurajat Flavia. Da.

Am fost astăzi la concert Vama, la Iulius. Desigur, acest eveniment nu a fost atracția principală a serii pentru un număr îngrijorător de oameni care erau entuziasmați ca aveau ocazia să se rujeze simultan și să intre în cartea Guiness a recordurilor. Impresionant, așa-i? Remarcabil recordul clujenilor, mă simt mândră.

În fine, m-am dus la concert caaa să țopăi și să fredonez numărul onorabil de piese de la Vama pe care le cunoșteam. Nu m-am gândit că l-aș putea întâlni pe Chirilă sau că va face poză cu mine sau că îmi va da autograf, așa că nu mi-am luat nici cartea a cărui autor este cu mine și nici albumul recent al trupei. Ce greșeală.
După ce m-am isterizat câteva minute după concert (prietenele mele, alți câțiva 40 de oameni și cu mine fiind singurele persoane care nu stăteau ca înfipte în podeaua mall-ului pe parcursul concertului) am reușit să intru în spațiul amenajat pentru istericii care voiau să îi întâlnească pe membrii trupei. Tremuram și pe jumătate nu înțelegeam ce se presupunea să fac, abia prea târziu am înțeles că trebuia doar să ma simt bine.
Tudor Chirilă stătea așezat și trimitea mesaje. Eu stăteam inertă și mă bâlbâiam pe dinăuntru ca o persoană limitată psihic. M-am dus și i-am întins una dintre cele două cărți pe care le aveam în geantă, "Bătrânul și marea". Acesta s-a uitat mirat la mine, dar zâmbea. "Știi.. am vizitat casa lui Hemingway nu de mult. S-a sinucis pentru ca era depresiv, știai? Mama lui îl punea să se îmbrace ca o fată când era copil." "Da, știam că s-a sinucis, citisem pe net ceva..." și i-am întins și a doua carte pe care o aveam la mine, adica "Ion", ceea ce aveam să regret ulterior pentru ca s-a uitat ciudat la mine, dar m-a refuzat politicos dându-mi de înțeles că acea carte nu era ceva pe care el să vrea să-și lase amprenta (cartea e a Ștefanei și mă gândeam că i-aș face o bucurie). Am înțeles asta, fiind în totalitate de acord cu decizia sa, pentru ca nu știu nici eu de ce m-am gândit că cineva ar semna pe o asemenea carte, dar măcar pot afirma că am fost probabil prima care l-a rugat pe Tudor Chirilă să semneze Ion, hehe.
Oricum, chiar dacă până acum îl apreciam, faptul că a fost atat de cald și nu mi-a trântit o semnătură scârbită, astfel aducând la sfârșit ritualul datului de autograf, m-a impresionat. Impecabil de politicos și plin de umor, a pus capăt unei săptămâni de căcat. Nu mi-a arătat că eram doar o altă isterică mult prea electrocutată de întâlnirea cu el, ci chiar mi-a dăruit puțin din timpul său. Un erou în blugi și cămașă albă.
Atât zâmbetul lui copilăresc, sincer și puțin strâmb din poza, cât și faptele sale mi-au dovedit că el este ceea ce cântă, ceea ce scrie. El, dragi cititori, este Tudor Chirilă!

De ce (nu) citim?

CAUTION: Dacă eşti necititor şi citeşti postarea asta, s-ar putea să ţi se schimbe statutul, eu în locul tau.. aş avea grijă.

Recent, într-un Q&A de pe tumblr, Vale mi-a pus întrebarea "why do you think people don't read?" şi astfel m-a intrigat şi am analizat puţin subiectul acesta. Majoritatea lumii (nu) citeşte. Care este cauza?
Scopul acestei postări nu este să elucidăm de ce într-o anumită zi nu citim sau citim, ci dacă în general suntem nişte cititori fideli sau nu.

De ce NU citim?

• Pentru că nu avem timp
• Pentru că vedem cititul ca pe ceva inutil/pentru tocilari din moment ce ne putem EVIDENT baza mereu pe cunoştintele internetului (nu)
• Pentru că ne este prea lene şi preferăm să facem total altceva
• Pentru că în copilărie am fost forţaţi să citim şi acum vrem să evităm asta pe cât posibil

Şi poate că mai sunt motive, mereu găsim scuze pentru orice. Dacă am ratat vre-unul, anuntati-ma!

De ce citim?

• Pentru că ne-a zis profu/profa şi nu vrem o notă proastă
• Pentru că ne-a recomandat cineva cartea
• Pentru că ne plictisim
• Pentru că ne place
• Pentru că ne cicălesc părinţii
• Pentru că ne-a plăcut filmul
• Pentru că ştim că avem ce învăţa din cartea respectivă.

Acum o să vă spun de ce citesc eu.

Eu citesc pentru că din clasa a 5-a, când Flavia obişnuia să mă care cu ea la bibliotecă forţat, am prins gustul. Până atunci mă feream de cărţi ca dracu de tămâie. Părinţii mei erau disperaţi, la fel şi Oma, singurul meu erou, care încă mai încerca să creadă în mine era Mircea, bunicul meu.

De atunci, m-am îmbolnăvit şi eu de febra cititului. Am motive pentru care îmi place să citesc. Dacă citeşti ai cu adevărat dreptul la o opinie proprie, pentru că ai acces la o informaţie mult mai detaliată, nealterată de internet şi de societate. Când iei o carte nouă în mână trăieşti viaţa altcuiva pentru câteva momente fermecate, pentru că simţi altceva decât propriile tale sentimente şi trăiri, practic te îmbogăţeşti atât sufleteşte cât şi din punct de vedere intelectual. De asemenea, poţi să afirimi mai uşor că eşti CINEVA, pentru că eşti stăpân cel puţin pe limba ta maternă, pe care ajungi să o controlezi cu uşurinţă şi astfel să transformi ceva din tezaurul lumii în ceva ce-ţi aparţine şi te poate descrie. Şi desigur, mai sunt si motivele evidente, precum cele din prima poză din această postare.

Citesc pentru că mintea mea nu este o temniţă sumbră şi părăsită. Este un loc al meu, primitor, în care ştiu că pot hoinări fără să mă plictisesc sau să fiu devorată de monstrul cu numele de Nimic.
Ce-ar fi dacă fiecare am citi măcar 20 de pagini pe zi? Ştiaţi că dacă citiţi o ora în fiecare zi timp de 7 ani puteţi deveni expert într-un domeniu ales de voi?

 Îl cunoaşteţi pe Nimic? 

Baba isterică și credința ei în teleportare

Astăzi/Ieri, blogul meu a împlinit 3 ani! WOOOOOOOOOOOO DA WOOOOOO.

Okay, acum să ne întoarcem la treburile noastre.

Ca orice proprietar de câine, obișnuiesc să îmi plimb jivina de două ori pe zi. Tipic pentru România, cineva trebuie să intervină între îndeplinirea rutinei mele zilnice și mine.
Soki, neînțelesul meu caniche cenușiu își făcea datoria pe zăpada gri, care se asorteaza perfect cu betonul crăpat din Mănăștur când de dupa o tufă deasă și lipsită de frunziș apare amenințătoare tipica babă pusă pe ceartă(menționez că de când am zarit-o pentru prima dată AM SIMȚIT ce va urma). Aceasta trece de mine, dar la 30 de metri pune frână și se întoarce observând creatura pe care o purtam în lesă.

-Nu îți mai lăsa câinele să se cace peste tot!!!
(Eu eram cu șervețelul în mână pe cale să îndepărtez urmele lăsate în urmă de Soki, dar desigur, ea se legase de alte mostre de scaun, care se aflau la câțiva metri de mine și javra mea)
-Doamnă, acei căcați NU provin de la câinele meu.
-NU MA INTERESEAZĂ.
-....
-PESTE TOT SE CACĂ CÂINII AȘTIA ȘI NOI ÎI TOT DUCEM DE AICI.
-Doamnă, vă repet, acela nu provine de la câinele meu, nu vedeți că acuma strâng ce a făcut aici?!!?!
-DA, DA PESTE TOT SE CACĂ.

Ce concluzie trag eu? Că baba supărată, a cărei ochi bulbucați ieșeau din orbite când arunca în toate părțile cu frustrările ei personale, considera că îmi era prea lene să strâng (ceea ce făceam deja) după Soki și că într-un mod misterios, i-am făcut căcăcelul minuscul să se teleporteze fix lângă ea. Mai ales ca.. nu sunt sigură de proveniența acelor fecale carora le purta pică, dar câinele meu minuscul, dacă e sa ne folosim de logica, NU putea fi producătorul lor. Dacă oricum e cineva pe stradă, de ce să nu ne certăm cu el?

Nimeni nu se ia de vițelușul meu vicios!

Făt-Frumos: un caz vechi de progeria?

"Creştea într-o lună cât alţii într-un an". Progeria much?

Okay, lăsând glumele proaste la o parte, deja de mai bine de jumătate de lună a început anul nooooou. Da...
Ţin minte că nu am fost de anul trecut la cinema şi şi atunci, am reuşit cu obişnuita mea graţie de elefant să-mi torn sos de nachos pe cizme. Şi... nu, nu e

Momentan citesc basme despre femei care sunt într-atât de disperate sa aiba un copil, încât se roagă stelelor să le lase gravide măcar cu un lăstar şi care ajung să nască acel lăstar, pentru că se pare că stilul de viaţă YOLO nu a fost inventat de curând. Şi mă rog ca Poşta Română sa nu-mi mai transforme prenumele in Analia, nu e plăcut. Nup.

Vă recomand călduros serialul Sherlock de la BBC, veţi muri încet vizionându-l. Cum am păţit eu.
Have a nice evening!